Bogdan Stacescu

La urma urmei, vorbim de o criza economica, adica de indicatori seci si statistici aride. E bine sa ne reamintim ca in spatele crizei sunt oameni adevarati, cu probleme adevarate.

Mda, unele pagini sunt intr-adevar monumente de cinism…

Exista de fapt… doua teorii ale geamului spart. In afara de metafora din titlu, cele doua teorii au putine lucruri in comun. Si totusi ambele teorii sunt relevante pentru criza actuala.

Prima teorie a geamului spart are o istorie ceva mai veche, si mai direct “economica”. In lucrarea sa clasica “Ce se vede si ce nu se vede”, Frederic Bastiat a introdus “parabola geamului spart”. Un baiat sparge geamul unui magazin. La inceput, toata lumea il compatimeste pe bietul negustor, dar incet-incet isi dau seama ca geamul spart ii va da de lucru sticlarului, care va folosi banii castigati pentru a cumpara paine de la brutar… si asa mai departe. Pana la urma, baiatul care a spart geamul e de fapt un binefacator pentru comunitate.

Morala este evident ca aceia care sunt incantati de geamul spart ignora de fapt costul distrugerii. Negustorul care trebuie sa isi schimbe geamul va cheltui pe fereastra banii care altfel i-ar fi folosit sa cumpere marfa de la cizmar, brutar si altii. Costul geamului va intrece de regula beneficiile orelor de munca nou create.

(In alt context, Bastiat a sustinut ironic ca guvernul ar trebui sa acopere soarele pentru a reduce concurenta pentru producatorii de lumanari).

Parabola geamului spart ne spune ca atunci cand ne bucuram de cresterea cheltuielilor publice (la moda acum) trebuie sa ne gandim si la cresterea impozitelor, care va urma mai mult sau mai putin inevitabil. Imprumuturile publice pot ingreuna finantarea firmelor private.

Evident, in unele cazuri, se poate argumenta ca investitiile publice pot inlocui investitiile private blocate din diferite motive. Negustorul s-ar fi putu sa isi tina aurul sub cheie, fara sa-l puna in circulatie. Keynes a devenit celebru printre altele pentru exemplul sticlelor cu bani ingropate intr-o pestera si dezgropate de fosti someri – cateodata e preferabil sa se investeasca in activitati aparent mai putin “productive”, dar care creeaza locuri de munca si relanseaza economia. Partea ideologic opusa, cea a economistilor austrieci, a venit si ea cu un exemplu opus imobilismului – exemplul “distrugerii creatoare”, al inovatiilor care aduc progresul. Negustorul ar trebui poate sa isi inlocuiasca geamul cu altul mai eficient din punct de vedere energetic.

In conditiile in care guvernele se intrec in a creste cheltuielile publice pentru a-si relansa economiile, teoria geamului spart e din nou in centrul dezbaterii publice. Ca de obicei, economistii “de apa dulce” (scoala din Chicago, de exemplu) se concentreaza pe inutilitatea masurilor guvernamentale – in timp ce economistii “de apa sarata” (de la Berkeley sau Princeton) sustin necesitatea interventiei statului. Ca de obicei, problema adevarata e in a estima cat de cat precis efectele pozitive (crearea de locuri de munca) si negative (cresteri viitoare de impozite, deturnarea de resurse spre scopuri mai mult sau mai putin utile). Morala geamului spart nu e neaparat ca toti copiii care sparg geamuri trebuie urecheati, ci ca efectele indirecte trebuie identificate si discutate serios. Discutie care se lasa asteptata in multe locuri.

Cea de-a doua teorie a geamului spart e ceva mai noua. E vorba de aceasta data de o dezbatere americana din anii ’80-’90. James Q. Wilson si George L. Kelling, doi sociologi americani, au propus un scenariu care sa explice cresterea si scaderea criminalitatii. Atunci cand intr-o cladire abandonata incep sa apara primele geamuri sparte, si acestea nu sunt reparate sau inlocuite, aspectul neglijent nu face decat sa incurajeze spargerea geamurilor ramase – si crearea unei zone in care alte infractiuni, mai grave, sunt usor tolerate. In sens invers, pedepsirea riguroasa a faptelor marunte – furtul de biciclete, folosirea transportului public fara bilet, invazia de grafitti – descurajeaza atat aceste fapte marunte, cat si altele mai grave.

Aceasta teorie a geamului spart este evident discutabila si controversata. Cresterea criminalitatii in anii ’60-’70 si scaderea sa ulterioara au primit multe alte explicatii, unele dintre ele foarte interesante. In acelasi timp, exista si dovezi care sustin macar partial aceasta teorie – cum ar fi anii administratiei Giuliani in New York si un foarte serios experiment olandez.

In criza actuala, si a doua teorie a geamului spart este pusa la incercare pe scara larga. Pretul caselor in unele zone din SUA – Michigan, Ohio sau California, de exemplu – au atins niveluri extrem de joase, si strazi intregi s-au umplut de case parasite si adesea devastate. Si in alte tari declinul unor zone monoindustriale si sfarsitul speculatiilor imobiliare creeaza adesea situatii similare. Efectele pe termen lung asupra comunitatilor respective sunt intr-adevar interesant de urmarit.

In sfarsit, veti zice, in sfarsit o postare despre ceva interesant. Despre masini, adica. Si inca Porsche.

Din pacate, e vorba intr-adevar despre Porsche, dar mai putin despre masini, si mai mult despre finante. Si din nou de o poveste cu multe zerouri.

Cand le predau studentilor mei, incerc sa le explic una din ipotezele de lucru ale cursului si ale literaturii financiare in general. Si anume ca e vorba de o piata cu o concurenta aproape perfecta, cu un numar ”foarte mare” de cumparatori si vanzatori de actiuni, care tranzactioneaza un numar ”foarte mare” de titluri. Cererea si oferta sunt perfect elastice, si nu exista ”presiuni” de o parte sau de alta care sa duca de exemplu la cresterea pretului actiunilor cand sunt mai multi cumparatori sau mai putini vanzatori de actiuni. Cateodata insa realitatea e socant de departe de un astfel de model ideal. (Sa nu le spuneti asta studentilor mei.)

Sa revenim la povestea noastra. Porsche, detinuta inca de familie (familia Porsche, adica), a fost in ultimii ani unul din cei mai profitabili si mai bine gestionati constructori de automobile din lume. (E greu de spus cat de bine vor rezista vanzarile in vreme de criza, dar nu se stie niciodata. Vanzarile din a doua jumatate a lui 2008 au scazut cu numai 14%, sub media firmelor din domeniu.) Si tot in ultimii ani Porsche si-a crescut participarea in capitalul Volkswagen, cu care legaturile sunt mai vechi (”broscuta” Volkswagen a fost proiectata de Ferdinand Porsche). Zvonurile privind o posibila preluare a VW de catre Porsche au devenit din ce in ce mai insistente.

Incertitudinile din jurul unei posibile preluari erau insa destul de mari. La urma urmei, Volkswagen e totusi e firma mult mai mare si foarte diferita de Porsche. Rezultatul final privind disputele din jurul ”Legii Volkswagen” a fost multa vreme neclar. In plus, Porsche anuntase mai demult ca nu intentiona sa preia Volkswagen – ci numai sa obtina o influenta semnificativa in managementul firmei.

Prin urmare, multi investitori (printre care multe fonduri de risc) au inceput sa vanda actiuni ale Volkswagen, bazandu-se pe ”racirea” tentativei de preluare si pe efectul general al crizei asupra actiunilor firmei. Multe din vanzarile de actiuni erau fara acoperire.

Si totusi, actiunile au continuat sa refuze sa scada. La sfarsitul lui octombrie 2008, s-a aflat si motivul. Pe parcursul ultimului an, Porsche achizitionase discret actiuni si optiuni pe actiunile Volkswagen. Detinea deja 43% din actiuni si mai avea optiuni pentru inca 31%. Landul Saxonia Inferioara – actionarul traditional al VW – avea la randul sau 20%. Ceea ce lasa numai 6% pentru ca toti cei (multi) care vandusera actiunile fara acoperire (pariind astfel in mod gresit pe scaderea cursului) sa se acopere. Evident, cursul actiunilor a explodat (de la 210 la 1000 de euro) si, pentru o scurta perioada, Volkswagen a fost cea mai scumpa companie din lume.

Inca nu se stie – si probabil nici nu se va sti niciodata prea exact… - cine a pierdut si cat. Estimarile sunt undeva intre 10 si 40 de miliarde de euro. Miliardarul Adolf Merckle, care pierduse 400 de miloane de euro, s-a sinucis in ianuarie. Porsche a anuntat un profit record de 8,5 miliarde de euro pentru 2008. (A propos de capra vecinului: presedintele Porsche e printre cei mai bine platiti manageri din Europa).

Asadar exista povesti interesante si in finante, uneori tocmai pentru ca… s-au terminat actiunile. Numai sa nu le spuneti studentilor mei. Ei inca mai cred ca universul are limite, si eu trebuie sa le explic cum e cu cererea si oferta ”infinita”.

Ultima postare a prezentat o istorie paralela a marilor banci in prima si a doua mare criza. Povestile pitoresti din anii ’30 au fost ceva mai bine reprezentate decat cele actuale, asa ca… e timpul sa revenim putin.

In ultimele luni, ziarele, emisiunile TV si ”blogosfera” se revarsa de indignare la adresa managerilor bancilor. Bonusurile de zeci de milioane de dolari, ”parasutele aurite” de sute de milioane, primite de cei care au adus pierderi de miliarde si ajutoare guvernamentale de urgenta de trilioane, sunt o tinta usoara si, in definitiv, justificata.

Evident, managerii care se gasesc acum spasiti in fata comisiilor parlamentare sunt cei care au avut ghinionul sa fie la post atunci cand s-a oprit muzica. Chiar si mai mult, uneori, cei care trebuie sa suporte indignarea alesilor sunt tocmai cei abia numiti in urma crizei pentru a indrepta situatia – ca de exemplu Vikram Pandit la Citigroup. Nimeni nu se gandeste sa ii caute pe cei care chiar au luat deciziile care au generat criza – pentru ca, in definitiv, atunci erau timpurile bune, si asta a fost demult. Indignarea conteaza, pentru ca asta se da la televizor.

In vremurile bune, bonusurile de miliarde de dolari erau un lucru virtuos, o binefacere pentru economia Londrei sau a New Yorkului. Acum, o data ce s-au subtiat, mai mult sau mai putin…, bonusurile au devenit ceva de condamnat. Nimic mai potrivit intr-o criza decat sa iti descarci mania pe cifrele imorale cu multe zerouri. Mai ales daca au fost incasate si cheltuite de mult.

E adevarat ca de data aceasta chiar literatura academica a oferit un suport serios pentru salariile cu multe zerouri. Incepand cu articolele lui Michael Jensen, ideea ca managerii sunt oportunisti si scapati de sub control a devenit o propozitie de baza. E adevarat, problema separatiei dintre dreptul proprietate si controlul efectiv fusese formulata inca din anii ’30 (ce concidenta…), dar Jensen i-a dat o formulare moderna si a sugerat si o solutie. Salariile managerilor sunt adesea prea putin aliniate cu ceea ce ii intereseaza pe actionari – valoarea firmei. Prin urmare, ei trebuie sa detina un procent suficient din valoarea totala a firmei, sa primeasca salariul in actiuni ale firmei, in optiuni pe actiuni sau in bonusuri legate de rezultatele firmei.

Ideea a avut un succes remarcabil atat in lumea academica – unde a generat o industrie de mii de articole –, cat si in lumea de afaceri. In definitiv, ce e mai placut decat sa ii critici pe managerii cei rai, care castiga de cateva ori (din ce in ce mai multe) decat muritorii de rand? Si, bineinteles, solutia pentru problema e simpla: cresterea ”compensatiei” managerilor, prin cresterea salariilor si a bonusurilor legate de performanta. Performanta pe termen scurt, evident.

(Ca o paranteza, obsesia cu avioanele detinute de diferite firme e un element comun al literaturii academice si al articolelor de opinie din mass-media. Sa fie cumva vorba de lipsa de imaginatie?)

Scandalurile de dupa anul 2000 – Enron, Tyco, Worldcom, Parmalat… - au dus la dezvoltarea industriei academice pe probleme de management al firmei, precum si la aparitia unui sir de reglementari, in multe tari, in domeniul ”guvernarii” firmelor. A fost sustinuta inlocuirea consiliilor directoare dominate de oameni din interiorul firmei, probabil subordonati managerilor, cu directori independenti (probabil prieteni ai managerilor, avand avantajul de a nu sti mai nimic despre firma). S-au facut si studii privind marimea optima a unui consiliului director, unii ajungand la numarul magic de sapte (probabil pentru ca e cu noroc). Si, bineinteles, a devenit de bon ton in anumite locuri (in special in Statele Unite) sa se masoare costurile impuse firmelor de prevederile arbitrare ale legii Sarbanes-Oxley.

Au existat, pe ici pe colo, si evenimente mai legate de realitate – evident, pe partea… academica. Un studiu academic la inceput banal a dezvaluit ca optiunile acordate managerilor din multe firme mari americane (inclusiv celebrul Steve Jobs) erau datate artificial. Cu alte cuvinte, managerii primisera (si exercitasera) optiunile atunci cand preturile actiunilor aveau momente de varf, dar data de acordare era oficial… cu multe luni in urma. A urmat, printre altele, (in ciuda unei rezistente sustinute) o schimbare in modul de contabilizare a optiunilor, trecute acum direct pe cheltuieli.

(Nota: In timpul bulei speculative – cea creata in jurul firmelor de Internet, adica –, mai multi manageri cerusera ca optiunile pe actiuni sa fie ascunse cat mai adanc in contabilitatea firmei, pentru ca altfel ar fi creat o impresie gresita despre profitabilitatea firmei. Cu alte cuvinte, cheltuielile firmei ar fi aparut ca excesiv de mari, in timp ce firma de fapt nu facea decat sa le asigure managerilor motivatia optima pentru a munci eficient, conform modelelor academice. Ramane totusi o intrebare – daca ideea era ca firma face un lucru bun, de ce ar trebui sa il ascunda cat mai bine?

Un alt studiu simpatic a descoperit curand dupa aceea ca baza de date standard cu previziuni si recomandari privind performanta viitoare a firmelor nu era tocmai fiabila. Mai precis, unii analisti isi schimbau previziunile… o data ce se vedea ca erau gresite. Tot in domeniul studiilor simpatice, un studiu portughez recent a descoperit ca performanta firmelor cu un consiliu director ”independent”, dupa reteta, este inferioara celei a firmelor cu consilii traditionale. In plus, salariile managerilor variaza o data cu performanta firmei… numai cand aceasta performanta e in crestere.)

Problema cu aducerea managerilor bancilor – sau ai firmelor de automobile – in fata parlamentelor este ca nu prea rezolva mare lucru, in afara unei virtuoase defulari colective. Nu am aflat mare lucru despre cum a fost generata criza, nici macar cat a dezvaluit investigatia Pecora din anii ’30 (vezi postarea anterioara. E adevarat ca in cazul interbelic au trecut ani buni pana sa se ajunga la audierile din Senat.) Mai important, nu avem nici o solutie satisfacatoare pentru prevenirea unor crize viitoare. Legile adoptate in urma Marii Crize (sau a Primei Crize, cum doriti) au pus bancile americane intr-o ”camasa de forta”, monument de ineficienta, din care nu au iesit pana in anii ’80-’90. In acelasi timp, eliminarea ”camasii de forta” a fost unul din factorii care au dus la prabusirea sistemului. Reglementarile Basel II, care dau posibilitatea bancilor sa se bazeze pe modelele proprii in evaluarea riscului, par acum induiosatoare in naivitatea lor. In ceea ce priveste controlul actionarilor asupra firmei, suntem la fel de departe de o solutie. Alan Greenspan, aflat acum in ipostaza de tanar ucenic vrajitor, se arata de curand uimit de lipsa instinctului de conservare in cazul ”proprietarilor” marilor banci sinucigase.

Traim fara indoiala vremuri interesante. Sau cel putin timpuri in care domeniul bancar a devenit deodata subiect de conversatie, sursa de povesti pitoresti si generator de crize economice. Din gri si respectabila imaginea sa a devenit ceva mai putin dubioasa decat cea a eroilor din “Nasul”.

E interesant ca, desi prima ipostaza e cea considerata normala pentru banci (si in definitiv, asa ar trebui sa fie), momentele in care bancile si ai lor manageri se gasesc sub luminile presei din motive mai putin placute nu sunt chiar atat de rare. Asa ca postarea de fata se va uita putin la doua perioade (sa speram nu prea) inrudite: Marea Criza din 1929-1933 (unele guri rele ii spun deja Prima Criza) si criza actuala. Si la cateva nume celebre: The National City Bank of New York, J.P. Morgan & Co si Chase National Bank in 1929-1933 si Citigroup si JPMorgan Chase in 2007-. Cam aceiasi actori, cam aceeasi piesa.

1.    National City – atunci:

Stramosul Citigroup – compania formata in 1998 prin fuziunea dintre Citicorp si Travelers Group – este City Bank of New York, fondata in 1812. City a devenit The National City Bank of New York in 1865 (cand a aderat la sistemul bancilor nationale). In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, National City a crescut prin fuziuni repetate (cu Bank Handlowy in 1870; Smith Barney in 1873, Banamex in 1884; Salomon Brothers in 1910).  A fost prima banca nationala americana cu o filiala in strainatate (la Buenos Aires, in 1914) – si prima banca americana cu active de peste un miliard de dolari (1919).  Dupa invazia americana din 1915, a preluat banca centrala din Haiti si activitatea (foarte profitabila) de emisiune monetara.

Charles E. Mitchell (1877-1955) a fost ales presedinte al National City in 1921, dupa doi presedinti care demisionasera rapid unul dupa altul – unul ca sustinator neinspirat al guvernului Kerensky si altul in urma unui scandal personal.

A urmat o perioada de expansiune sustinuta, banca ajungand la 100 de filiale in 23 de tari in 1930. In septembrie 1929, National City devenise cea mai mare banca din lume, cu active de 2,38 miliarde de dolari (depasind banca britanica Midland). Guaranty Trust avea 1,55 si Chase National, a treia banca americana, 1,50. Toate cele trei banci erau printre primele 10 pe plan mondial, alaturi de marile banci britanice. Lupta pentru primul loc este insa stransa, si in 1930 Chase devine din nou cea mai mare banca in urma fuziunii cu Equitable Trust. Fuziunea marcheaza si transferul statului de “banca a familiei Rockefeller” de la National City catre Chase.

Mitchell a avut un aport decisiv la cresterea si diversificarea agresiva a bancii. Considerand ca titlurile de valoare pot fi produse “la fel ca un kilogram de cafea”, Mitchell si-a trimis personalul de vanzari “in fata cluburilor de noapte, garilor si magazinelor.” El a fost si primul care a introdus normele de vanzari si bonusuri pentru agentii de vanzari.

In anii ’20, National City a participat la subscrierea a 150 de emisiuni de obligatiuni, cu o valoare de 10,7 miliarde de dolari -  21% din volumul total. Banca era de asemenea cel mai mare distribuitor de obligatiuni sudamericane, multe din ele de o calitate indoielnica. De exemplu, obligatiunile statului Minas Gerais au fost distribuite de NCC chiar daca un raport intern vorbea de “ineficienta, ignoranta si neglijenta” guvernului local.

Optimismul agresiv al lui Mitchell in promovarea titlurilor subscrise de National City i-a adus porecla de “Sunshine Charlie”.

National City fusese deja folosita de familia Rockefeller in achizitia celui mai mare producator de cupru american, Anaconda Copper. In anii ’20, National City a fost implicata in manipularea cursului actiunilor Anaconda, prin vanzarea si rascumpararea lor repetata. Oscilatiile cursului – intre 4 si 125 de dolari in 1928-1929 – au adus o pierdere de 150 de milioane de dolari pentru micii investitori – si un profit de 20 de miloane pentru banca. Scaderea cursului Anaconda in septembrie 1929 a fost considerata unul din factorii declansatori ai crizei bursiere.

La sfarsitul anului 1928 (in timpul anului indicele Dow Jones crescuse de la 155 la 300 de puncte), directorii Rezervelor Federale incepusera sa ia in considerare masuri de franare a cresterii explozive a activitatii bursiere. Mitchell a amenintat insa ca va compensa orice masura prin imprumuturi ale National City, si Sistemul Rezervelor Federale s-a abtinut in cele din urma de la o interventie directa. Intre timp, NCC a profitat de cursul ridicat pentru o emisiune masiva de noi actiuni proprii.

La mijlocul lui octombrie, dupa ce indicele Dow Jones atinsese un maximum de 381 de puncte in septembrie, se profila din ce in ce mai mult posibilitatea unei crize bursiere. Mitchell a continuat insa sa respinga posibilitatea unui declin, sustinand (alaturi de Irving Fisher) ca pretul actiunilor atinsese un “platou permanent”. (O expresie care se va auzi din nou la sfarsitul anilor ’90). In momentul crahului, pe 29 octombrie, Mitchell a incercat sa sustina cursul actiunilor NCC cu bani obtinuti prin imprumuturi de la banca, dar incercarea a esuat.

National City si “Sunshine Charlie” au fost imediat considerati printre principalii vinovati ai crizei. In timpul investigatiilor Senatului american din 1933, senatorul Carter Glass a declarat ca “Mitchell e mai vinovat decat 50 altii la un loc de crahul bursier”. Investigatiile celebrului Ferdinand Pecora au dezvaluit salariul si bonusurile astronomice ale lui Mitchell (3,5 milioane de dolari in trei ani), precum si dovezi de evaziune fiscala (vanzarea de actiuni “in pierdere” catre un membru al familiei). Cazul Anaconda a fost citat ca exemplu al actiunilor de manipulare a cursului de catre marile banci. Directorii bancii care achizitionasera actiuni National City la un pret ridicat in 1929 fusesera apoi compensati de banca pentru pierderile lor – in timp ce angajatii de rand ai bancii trebuiau in continuare sa ramburseze imprumuturile facute pentru cumpararea actiunilor lor. Imprumuturile dezastruoase din industria zaharului – transferate discret catre General Sugar, companie achizitionata intre timp de catre banca – au fost un alt exemplu celebru in epoca.

In urma investigatiilor senatoriale, Mitchell a trebuit sa isi dea demisia, desi inca avea sustinerea Consiliului Director (insusi presedintele Roosevelt se pare ca facuse presiuni ca Mitchell sa plece). Percy Rockefeller si-a dat demisia de la City, indignat de dezvaluiri (nu avusese insa nici o obiectie atunci cand National City fusese folosita pentru achizitia gratuita a gigantului Anaconda Copper). Pentru Mitchell, urmarile s-au oprit insa aici, si pana la sfarsitul vietii el reusise deja sa isi refaca reputatia in lumea financiara.

2. National Chase – atunci

Chase Bank a fost infiintata in 1877 de John Thompson si numita dupa fostul secretar al Trezoreriei americane Salmon P. Chase, care insa nu avea nici o legatura cu banca.

Din 1911, presedinte al bancii era Albert Wiggin (1868 – 1951). Sub administrarea lui Wiggin, banca se dezvoltase rapid. Din 1923, National Chase avea o filiala la Londra, iar din 1917, o  filiala de titluri de valoare/ banca de investitii. 7 achizitii si  fuziuni succesive au dus totalul activelor bancii la 2,7 miliarde de dolari fata de 250 de miloane in 1907.

Crahul bursier din 1929 a prins National Chase destul de bine pregatita.  In octombrie 1929, avea numai un milion de dolari in imprumuturi catre brokeri. Wiggin a facut parte din grupul de bancheri care au incercat sa sustina cursul actiunilor prin achizitii masive.  Actiunea lor a reusit sa stavileasca scaderea pretului actiunilor – dar numai pentru cateva zile.

In timp ce Mitchell a fost acuzat ca a contribuit la declansarea crizei, Wiggin a fost considerat un personaj pozitiv. Spre deosebire de “Sunshine Charlie”, Wiggin fusese mai putin zgomotos in anii de crestere rapida a pietei bursiere, si fusese in fruntea incercarilor de reducere a impactului crizei. Supranumit “omul cu un milion de prieteni”, Wiggin a jucat in anii urmatori rolul de reprezentant al sistemului bancar american in negocierile internationale si a reusit sa transforme National Chase in banca principala a familiei Rockefeller prin fuziunea cu Equitable Trust. Aceeasi fuziune a readus Chase pe pozitia de cea mai mare banca americana.

Sustinator al liberului schimb, Wiggin a fost ignorat de administratia Hoover, al carei consultant totusi era. Tariful Smoot-Hawley, adoptat in ciuda opozitiei lui Wiggin, a fost unul din factorii principali in extinderea crizei la nivel mondial. Anii 1930-1932 au adus si probleme pentru National Chase. Banca a pierdut sume importante din incercarea de a salva Fox Films, din imprumuturile germane si din cele cubaneze.

Problemele lui Wiggin erau insa abia la inceput. Investigatiile Senatului din 1933 au produs dezvaluiri interesante. Desi ceruse public reducerea salariilor in domeniul bancar, salariul sau crescuse de la 175.000 de dolari in 1929 la 250.000 in 1931, compensand reducerea bonusurilor din cauza pierderilor bancii. (Time Magazine, 30 octombrie 1933). In acelasi timp, provizioanele pentru pierderi ajunsesera la 77% din capitalul National Chase. Sistemul de bonusuri – in care Wiggin stabilea bonusul directorilor bancii, iar acestia il hotarau pe al lui – a fost si el criticat. Si mai interesant, in 1929 Wiggin avea 6 firme private – 3 in Canada si 3 in Statele Unite –, pe care le folosise pentru tranzactii cu actiunile bancii. Impreuna cu cativa alti directori ai National Chase, Wiggin pariase cu succes (folosind in parte si sume imprumutate de la banca) mai intai pe cresterea si apoi pe scaderea cursului. Cu alte cuvinte, atunci cand sustinuse in public cursurile actiunilor, Wiggin paria in secret pe scaderea pretului propriei banci. Profitul fusese enorm: 4 milioane de dolari. Companiile canadiene fusesera folosite si in scopuri de evaziune fiscala.

Wiggin se retrasese din 1932 de la conducerea bancii, spre regretul angajatilor si al presei. Dezvaluirile din 1933 au dus la un proces cu actionari ai National Chase, Wiggin trebuind in cele din urma sa plateasca 2 milioane de dolari. Averea ramasa i-a permis totusi sa isi constituie o celebra colectie de arta.

3. JP Morgan – atunci

Celebra companie J.P. Morgan a fost infiintata in 1871 ca Drexel, Morgan & Co de catre J. Pierpont Morgan si Amthony J. Drexel. La origini, a functionat ca agent al investitorilor europeni in Statele Unite. In 1895 a devenit J.P. Morgan & Co. In curand a devenit una din componentele de baza ale sistemului financiar bancar, “oamenii lui Morgan” dominand consiliile directoare ale multor mari companii. In 1907, J. Pierpont Morgan a jucat un rol esential in oprirea crizei financiare – una din cele mai acute din istoria Statelor Unite, pe atunci lipsite de o banca centrala.

In timpul primului razboi mondial J. P. Morgan a avut monopolul subscrierii obligatiunilor de razboi ale Frantei si Marii Britanii. “Casa Morgan” si-a continuat implicarea in consiliile directoare ale marilor firme americane – inclusiv in cele ale bancilor concurente.

Aceasta implicare a fost criticata atunci cand JP Morgan Jr.  a ajuns la randul sau in fata comisiei senatoriale in 1933. Pierderile bancii (21 de milioane de dolari in 1930-1931), plata de dobanzi ridicate pentru conturile la vedere, reteaua complicata de filiale in strainatate, secretul privind deciziile Consiliului Director al bancii au fost alte subiecte interesante pentru presa. JP Morgan Jr.  nu platise impozit pe venit nici in 1931 nici in 1932. Spre deosebire de cazul lui Charles E. Mitchell, senatorul Carter Glass i-a luat apararea lui Morgan. (Time Magazine, 29 mai 1933).

Legislatia adoptata in urma Marii Crize a pus capat multor din practicile traditionale ale “Casei Morgan”. Au fost interzise combinarea activitatilor de banca comerciala si banca de investitii, detinerea de actiuni in firme nefinanciare de catre bancile comerciale si au fost limitate dobanzile la depozite (dobanda pentru depozitele la vedere a fost interzisa). Colaborarea stransa dintre banci si companiile industriale – partea esentiala a strategiei JP Morgan – a devenit o amintire.

4. Citigroup - acum

Situatia National City in 1933 era destul de buna. In spiritul vremii, post- Glass-Steagall, James H. Perkins, urmasul lui Mitchell, s-a concentrat pe activitatea de banca comerciala.

Prin fuziunea cu First National Bank in 1935, National City devine The First National City Bank of New York. Intre 1952 si 1967 James S. Rockefeller este presedintele bancii; in acelasi timp, David Rockefeller devine presedinte al Chase Manhattan Bank. In continuare una din cele mai mari banci americane, City participa la modernizarea treptata a sistemului bancar. Este banca care introduce certificatele negociabile de depozit, precum si una din primele carti de credit larg folosite (“everything card” in 1967). (Bank of America introdusese BankAmericard, viitoarea VISA, in 1958).

In anii ’70 numele bancii e schimbat in Citibank si sunt introduse primele ATM-uri din lume. In anii ’80 Citibank devine cea mai mare banca americana, precum si cel mai mare emitent de carti de credit din lume, cu filiale in 90 de tari. In 1998 este anuntata formarea Citigroup prin fuziunea dintre Citibank si Travelers Group – una din marile firme de asigurari. Legislatia in vigoare la momentul anunutului nu permitea o astfel de fuziune – intre o banca comerciala si o firma de asigurari –, dar Sandy Weill (presedintele Travelers si viitor presedinte al Citigroup) a dat asigurari ca interdictia va fi ridicata in curand. Ceea ce s-a si intamplat.

Eliminarea restrictiilor privind activitatea bancara in diferite state ale Statelor Unite a permis extinderea bancii in zone in care nu fusese prezenta in mod traditional – cum ar fi California si Texas (in 2001-2004).

Strategia Citigroup era construita in jurul ideii de “supermarket financiar”. Clientii urmau sa beneficieze de intreaga gama de servicii financiare – incepand cu depozitele bancare si terminand cu tranzactii cu titluri de valoare si contracte de asigurare de toate tipurile – de la acceasi firma. Daca ideea era atragatoare in principiu, punerea sa in practica a lasat mult de dorit. Diferitele ramuri ale Citigroup nu au fost niciodata cu adevarat integrate. Partea de subscriere de asigurari a fost din nou separata in 2002 ca Travelers Property and Casualty. Dificultatea in a supraveghea activitati pe o arie atat de extinsa si conflictele de interese inerente unei astfel de strategii au facut ca Citigroup sa fie implicata in povesti nu tocmai placute: Worldcom, Parmalat, Terra Securities… (Un amanunt pitoresc: in ceea ce priveste supravegherea bancara, sediul oficial al Citibank este la Las Vegas.)

Citigroup a fost una din bancile mari cel mai greu afectate de criza actuala. In noiembrie 2007 Charlie “Chuck” Prince a demisionat din calitatea de presedinte al bancii. In noiembrie 2008 banca a fost salvata de o investitie publica de 25 de miliarde de dolari (care se adauga la 25 de miliarde initiale), plus garantii pentru active in valoare de 306 miliarde de dolari. In ianuarie 2009, Citigroup a anuntat ca va fi divizata in doua companii: Citicorp, cu activele si activitatile “normale”, si Citi Holdings Inc care sa detina activele cu grad ridicat de risc. (Se pare ca strategia “banca rea – banca buna” a castigat din ce in ce mai multi adepti in ultimele luni.) In acelasi timp, banca a anuntat pierderi de 8,29 miliarde de dolari – dublu fata de estimarile analistilor. Smith Barney a fost recent practic preluat de Morgan Stanley. Multi analisti vorbesc de sfarsitul modelului “bancii-supermarket”.

5. JP Morgan Chase – acum

Dupa o perioada relativ linistita, cresterea bancii Chase a fost reluata in 1955, in urma  fuziunii cu The Manhattan Company (o alta banca de traditie, infiintata in 1799). Banca rezultata din fuziune a devenit una din numele cele mai cunoscute pe plan international: Chase Manhattan Bank.

Dupa un interval dificil la inceputul anilor ’80, din cauza imprumuturilor catre tari in curs de dezvoltare, in special din America Latina (Citibank a fost o alta victima importanta), a urmat o perioada de fuziuni in succesiune rapida. In 1996 Chase a fost preluata de Chemical Bank of New York (care fuzionase la randul sau de curand cu Manufacturers Hanover). Preluarea a fost prezentata oficial ca “fuziune intre egali” si banca rezultata a pastrat numele de Chase, mai bine cunoscut pe plan international. In 2000 urmeaza achizitia J.P. Morgan & Co – astfel se naste JPMorgan Chase & Co, una din cele mai mari banci americane alaturi de Citigroup, Bank of America si Wells Fargo. In 2004 este achizitionata Bank One si JP Morgan Chase devine cel mai mare emitent american de carti de credit.

La randul sau, in anii ’30 J.P. Morgan a hotarat sa ramana banca comerciala si s-a retras din activitatile de banca de investitii; acestea din urma au fost preluate de nou-formata Morgan Stanley.  A urmat o perioada de stagnare pana la fuziunea cu Guaranty Trust Company of New York, din care a rezultat Morgan Guaranty Trust Company. Din 1988 banca revine la denumirea de J. P. Morgan & Co. Cresterea si diversificarea bancii s-au accelerat incepand din anii ’80. In 1989, JP Morgan a fost prima banca comerciala autorizata sa subscrie o emisiune de titluri de imprumut. Activitatile de banca de investitii – interzise in urma Marii Crize – au crescut rapid in anii urmatori.

Ca si Citigroup, desi ceva mai recent, JP Morgan Chase (banca rezultata din fuziunea dintre JP Morgan si Chase) s-a orientat spre modelul “bancii universale”. Spre deosebire de Citigroup insa, JP Morgan Chase nu a fost grav afectata de criza actuala. Banca a reusit chiar sa se extinda prin preluarea a doua din cele mai mari victime ale crizei: Bear Stearns si Washington Mutual. Totusi, JP Morgan Chase nu a putut sa se izoleze complet de urmarile negative ale crizei: pentru  ultimul trimestru din 2008, compania a anuntat profituri cu 76% mai mici decat in anul precedent.